Work & Travel: Visul american nu este pentru oricine

Work and travel, probabil cu totii avem o ruda, un prieten, sau un prieten de-al unui prieten de care am auzit ca a fost plecat cu work and travel. Si asta pentru ca, evident , America, visul American, vara vietii tale, si asa mai departe, zeci de sloganuri atractive ale agentiilor de W&T care nu stiu cum sa ademeneasca cat mai multi tineri studenti.

Si eu, la randul meu , am aflat de W&T cand eram mai mica, tot prin diferite cunostinte care au stat o vara intreaga in America, si asta pentru un copil de 13-14 ani suna fenomenal. Imi zisesem clar ca atunci cand voi fi la faculatate voi participa si eu, ba chiar ma temeam ca nu voi fi destul de buna sa fiu acceptata. Naiva fiind, aveam impresia ca este un fel de bursa si ca tu nu platesti nimic, doar trebuie sa treci un fel de test de limba. In fine, am ajuns la facultate si am aflat ca nu este asa, am aflat cum functioneaza mai exact si asta va voi povesti in cele ce urmeaza, si anume toata experienta mea W&T cap-coada, cu bune si cu rele, pentru ca sper ca mai sunt oameni interesati, care ar fi bine sa auda si experienta mea, nu tocmai pozitiva, inainte de a fi pusi si ei in aceeasi situatie.

Voi incepe prin a spune ca stiu ca exista zeci,sute de cazuri pozitive, stiu ca este multa lume care se duce ani la rand, chiar in acelasi loc pentru ca a fost minunat, stiu ca unii au mult noroc, dar acum, pentru ca am trecut si eu prin acest lucru ,consider ca stiu cam toate dedesubturile despre aceasta experienta, care credeti-ma, nu este tocmai ceea ce pare.

Cum a inceput totul

In prezent sunt anul 2 la facultatea de Arte din Bucuresti, si vara trecuta, la finalul anului 1 am fost plecata cu W&T cu prietenul meu si inca doua colege de-ale lui de la Politehnica. Si aici va voi da primul meu “sfat”, si anume: Nu plecati singuri! In primul rand pentru ca e mult mai ok sa fii cu cineva: locuiti impreuna, impartiti anumite cheluieli, va ajutati reciproc daca o sa va fie greu, si in al doilea rand pentru ca e mult mai placut si distractiv sa imparti si momentele frumoase cu un prieten.

Eu am intrat ultima in grupul lor de Work and Travel pentru ca la vremea cand s-au inscris ei, eu nu ii cunoasteam. Intre timp m-a batut gandul sa ma duc, ba chiar ma interesasem la cateva agentii si am renuntat la idee pentru ca nu voiam sa plec singura, mi-era teama. In ianuarie l-am intalnit pe prietenul meu si in martie am decis sa ma alatur grupului pentru ca era oportunitatea perfecta de mers in America, plus ca mi se parea extraordinar sa reusesc sa vizitez America alaturi de el. Si atat cat am vizitat, a fost extraordinar.

Pentru ca ei deja aveau alese job-uri si dadusera interviuri, a trebuit evident sa ma duc in acelasi oras cu ei, incercand chiar sa gasesc job in acelasi loc. Am mers la agentia lor Work&Travel Club si mi-au spus ca nu mai au job uri in Myrtle Beach, South Carolina, orasul in care urma sa plecam. Apoi am cautat si am ajuns la agentia CAEP, pe care nu v-o recomand si o sa vedeti mai incolo de ce. Am gasit aici job-uri, ne-am interesat si in ce consta programul si in dupa-amiaza aceea deja am dat avansul de vreo 300 de lei pentru inscrierea in program. Tipa de acolo, care a devenit un fel de indrumatoare a mea si la care apelam mereu, mi-a zis ca o sa fie in jur de 1000 si ceva de dolari, la care se adauga nu stiu ce, biletul de avion, alte chestii, n-am inteles nimic. M-a ametit de tot dar am sperat ca pe parcurs se vor mai clarifica lucrurile, si asa a fost. Totul este mult mai usor decat pare, si tineti minte, daca vreti sa va inscrieti, prin tot ce treceti in Romania e un nimic fata de ce va asteapta acolo. Aici sunt o multime de formalitati, de documente, de interviuri pe care le dai si parca ti-e putin teama ca nu te vor accepta sau ca nu vei fi destul de bun: nu exista asa ceva! Ei vor forta de munca, tu vrei visul american, asa ca te vor accepta fara mari cerinte.

Cat despre latura financiara, programul te va duce la vreo 3000 de dolari cu totul : toate taxele necesare, consulara, SEVIS, mai multe, biletele de avion, costul in sine al programului (adica suma de bani pe care o ia agentia pe tine ca sa te trimita acolo) si alte cheltuieli cum ar fi o asigurare medicala, o cartela SIM cu numar de america etc. Toate acestea difera in functie de agentie, dar in mare parte ar trebui sa fie la fel. Acum, tu ca student ai doua optiuni pentru a plati banii astia, care sa recunoastem, sunt o suma destul de mare: fie ii dau parintii, sau tu din buzunarul tau, fie faci imprumut la o banca aleasa de agentie, iar la toamna cand te intorci din program ii vei da inapoi integral, plus o dobanda (nu stiu cat de mare pentru ca eu am ales prima varianta). Intr-adevar le-a fost greu alor mei sa-mi dea atatia bani, dar si ei si eu am sperat ca ma voi intoarce de acolo cu mult mai multi. Ne-am inselat si asta s-a dovedit a fi cea mai buna varianta, pentru ca daca faceam imprumutul, nu mi-as fi permis sa-l dau inapoi, deci tot ai mei ar fi pierdut acesti bani, plus dobanda.

Nu as vrea sa ma lungesc prea mult la etapele prin care treci in Romania pentru ca nu e partea pe care vreau s-o evidentiez, insa o sa va spun in mare pasii. Platesti multe taxe, costuri, semnezi multe hartii, iti faci un cont pe un site al sponsorului de viza (asta e un lucru important pe care o sa-l detaliez), dai un interviu cu angajatorul dupa ce iti alegi un job, esti acceptat la interviu, uneori mai dai inca unul (eu asa am dat) la care esti intrebat lucruri banale, apoi esti programat la viza, dai interviul de viza care la fel este usor, si pleci in America.

Sponsorul de viza este o agentie din America; a mea a fost CHI -Cultural Homestay International- (ceilalti 3 cu care am fost au avut INTRAX), care teoretic trebuie sa aiba grija de tine acolo si sa te ajute. Zic teoretic, pentru ca pe noi mai mult ne-au incurcat si nu au facut mai nimic sa ne ajute. Mie-mi place mai mult sa zic ca sunt agentii americane care fac o gramada de bani pe urma ta.

Unul dintre lucrurile care m-a dezamagit la agentia mea a fost faptul ca eu am fost programata la viza cu cateva zile inainte de a pleca in America. Pentru ca atat de aiurea functioneaza programul, tu mai intai iti rezervi biletele de avion, aplici pentu viza la care dureaza mult sa primesti raspunsul, si in cazul in care nu esti acceptat la viza, pierzi banii pe bilete si implicit tot costul programului. Sincer, asta cu respinsul nu se intampla prea des, decat daca nu stii mai deloc engleza, sau daca ai ceva dubios in viata ta, nu stiu exact. Dupa parerea mea, daca esti un om normal si stii engleza incat sa te descurci in America 3 luni, ar trebui sa iei viza.

Revenind, eu am fost la interviul de viza pe 8 iunie, pe 12 mi-a venit pasaportul cu viza in el, si pe 13 am plecat in America. Ah, inainte de a pleca, tot pe 12 am fost la agentie la un curs de orientare, asa il numesc ei, care teoretic ar trebui sa te ajute sa te descurci acolo pentru ca dupa ce ai ajuns mai ai niste lucruri de facut. O alta dezamagire pentru mine a fost acea sedinta de orientare la care m-a socat sa vad cat de prost vorbea patronul engleza (el ne-a tinut orientarea); ne-a dat sfaturi destul de neimportante, precum aveti grija ca in America aerul conditionat e mai puternic si o sa raciti.

Inca un detaliu pe care trebui­­e sa-l mentionez, si care este destul de evident. Inainte sa pleci, tu trebuie sa ai absolut totul pregatit de aici, trebuie sa-ti cauti cazare, sa stii cum ajungi de la aeroport la ea, sa stii ca a doua zi te duci sa-ti iei bicicleta si asa mai departe, va voi povesti imediat cum am facut noi.

Destinatie: Myrtle Beach

In cele din urma am plecat, si dupa vreo 20 de ore de zbor si o escala am aterizat in Atlanta in jur de 8-9 seara. Atlanta este la 6 ore de condus de Myrtle Beach si noi am luat biletele astea pentru ca erau cea mai ieftina optiune, ajungand dupa sa regretam ca nu am luat altele intr-un aeroport mai apropiat. Inainte sa plecam in America vorbisem cu un tip care se ocupa de trasportul aeroport-cazare in Myrtle Beach fix pentru tinerii ca noi, studenti cu W&T care by the way se numesc J1; J1 fiind tipul de viza pe care il ai in pasaport, adica viza speciala pt W&T in care ai voie sa muncesti 3 luni si apoi inca o luna dupa ce ti-a expirat viza poti calatori; daca nu indeplinesti aceste lucruri,lucrezi la negru si nu declari, sau creezi probleme angajatorilor, poate sa ti se anuleze viza si sa fi deportat in tara ta.

Cum spuneam, am ajuns in Atlanta si tipul cu care vorbisem ne cerea 100 de dolari pana in Myrtle Beach si ne-a spus ca duba lui are 7 locuri si daca mai gasim persoane va fi mai ieftin. Ca prin minune in aeroport am gasit doua romance ce mergeau tot in Myrtle Beach dar nu aveau transport, le-am oferit sa vina cu noi, i-am zis tipului ca am mai gasit persoane si el a zis ok. Noi am facut asta in speranta ca va fi mai ieftin pt toata lumea, pentru ca daca stiam ca nu va fi, sincer nu stiu daca le-am mai fi prospus, caci duba avea 7 locuri dar noi eram multi si aveam si multe bagaje dupa noi si timp de 6 ore am stat toti foarte inghesuiti, cu bagaje imense intre noi, abia am putut dormi pentru ca stateam foarte incomod, cu alte cuvinte drumul a fost un calvar. Am ajuns la 3 dimineata la cazare, morti de oboseala, si in primele 5 minute am pierdut cu totii cate 300 de dolari din buzunar.

Hai sa va spun de ce. Tipul cu masina ne-a cerut cate 100$ pe motivul ca „Da, ati fost mai multi, dar eu am mers ilegal cu voi ca nu am voie sa pun atatea bagaje in masina printre pasageri si va cer 100$, asa ca v-am facut o favoare” si proprietarul apartamentului ne-a cerut 200$ pentru ca: inainte sa venim cu cateva saptamani, nu gaseam cazare sub nicio forma si el ne-a zis ca ne opreste o camera doar daca ii dam 200 de dolari pt cele doua saptamani din iunie in care noi nu am fost acolo, ca un fel de garantie, caci camerele lui se dau foarte repede si trebuie sa ne-o pastreze. Noi fiind speriati ca ajungem in America si nu avem unde sta, am acceptat, ca na, nu ne asteptam sa ajungem in apartament si ambele camere sa fie goale. Adica efectiv ne-a mintit pentru ca oricum avea apartamentul liber.

Va mai spun o chestie, cand veti cauta cazare, toti proprietarii va vor cere un depozit, in cazul nostru , 150 de dolari de persoana, pe care il vor pastra pana la sfarsitul verii si, in cazul in care stricati ceva in casa, vor lua din el, si daca nu, il primiti inapoi. Pe noi, proprietatul nostru, Marti ne-a facut sa „semnam” un contract imaginar in care ne spunea ca daca nu stam minim 15 saptamani la el nu primim depozitul inapoi - 15 saptamani insemnand toata vara plus cele doua saptamani din iunie pentru care am platit dar nu eram acolo. Si uite asa am stat toata vara intr-un apartament vechi si urat,care cand am ajuns era ingrozitor de murdar, plin de gandaci in baie, in camera, pana si in frigider, cu mobila si aparatura foarte veche si foarte proasta, in care la un moment dat ni s-a spart o teava de apa, ni s-a inundat si 3 zile n-am avut apa, si pentru care am platit 100 de dolari de persoana, saptamanal, in fiecare sambata inainte sa inceapa o noua saptamana, pentru ca, ce sa vezi , chiria se plateste inainte in America.

Pe langa conditia apartamentului, cartierul in care locuiam era foarte periculos, lucru pe care l-am aflat acolo, pe net negasind nimic despre asta inainte sa plecam. Un cartier format din duplexuri multe, toate la fel, cu cate 4 apartamente pe duplex, doua sus si doua jos, in care stateau multi oameni cu posibilitati financiare reduse, si foarte foarte multi studenti veniti cu W&T - iti dadeai seama dupa numarul mare de biciclete ce era legat la fiecare veranda. De cel putin 2-3 ori pe saptamana venea politia, ambulanta sau pompierii, in mare parte pentru probleme cu droguri. In prima saptamana de cand ne mutasem, am aflat ca o vecina nebuna si drogata venise in fata usii vecinilor nostri, dezbracata si sangerand, cu o seringa in mana. Cand am ajuns eu acasa, am vazut-o cu catuse si cu politia langa ea, si si-a lasat seringa pe masa noastra de afara. Va dati seama ce impresia buna mi-a lasat mie cartierul acela. Ah, si de 4 iulie, ziua Americii, au fost focuri de arme in centrul orasului unde lucrau prietenii mei.

Noi am ajuns in America intr-o joi si sambata a venit proprietarul iar dupa chirie, in conditiile in care noi am plecat fiecare cu bani de buzunar intre 600 si 1000 de dolari, din care deja pierdusem 300 si mai aveam de trait pana la primul salariu cu banii aia, adica vreo doua saptamani. Pe mine cel putin m-au mai ajutat ai mei cu bani, pentru ca evident, nu-mi ajungeau, mai ales ca am avut probleme cu serviciul, cum veti vedea imediat.

Primele doua saptamani

In prima zi, adica vineri 14 iunie, am mers cu totii la joburile noastre sa anuntam angajatorii ca am ajuns, caci noi pe 15 incepeam contractul; am mers la un oficiu sa ne facem un SSN care este un fel de cod numeric personal pe care trebuie sa-l faci cand ajungi in America, si care este necesar angajatorului ca sa-ti dea salariul, mai multe, nu stiu exact - ideea e ca nu poti lucra fara el; seara am fost sa cumparam ce e necesar in casa, de curatenie, de mancare, apa si alte lucruri, care bineinteles ca ne-au costat o gramada de bani si ne-au ajuns doar cateva zile.

Cei 3 lucrau toti la acelasi restaurant, numai eu lucram undeva mai departe de casa, la Olive Garden - un restaurant cica italienesc, dar cu mancare americana - pentru ca acolo am gasit si pentru ca aici m-a impins si indrumatoarea mea de la agentia din Romania. Cand am ajuns, le-am spus ca trebuie sa incep munca maine, ca sunt J1, etc. si am avut o mare surpriza. Mi s-a spus in felul urmator : „A, da stiu ca trebuia sa veniti, dar managerul general, Matt, este in vacanta, si se intoarce abia peste doua saptamani, reveniti atunci, pentru ca fara sa va faca el orientarea nu puteti incepe”. Cred ca va imaginati ca am fost socata ca eu inca doua saptamani nu aveam job, nu aveam sursa de venit si trebuia sa ma descurc. Mi-a cazut cerul in cap, si primul lucru pe care l-am facut a fost sa dau mesaj sponsorilor de viza si unei tipe cu care vorbisem deja si care era din orasul nostru.

Haideti sa va povestesc cum au decurs primele mele doua saptamani: toti ceilalti mergeau la munca iar eu stateam acasa singura, nu puteam sa ies sa ma plimb pentru ca ziua era foarte cald, mi-era si frica si nici nu aveam bicicleta pentru ca nu aveam bani sa-mi cumpar una, iar in America fara mijloc de transport nu ai cum sa mergi pentru ca distantele sunt foarte mari. In fiecare zi primeam fix un mail de la CHI, in care imi spuneau lucruri precum: „Am incercat sa-l contactam pe manager, nu raspunde, te vom anunta cand aflam ceva”, „Ne pare rau pentru asta, facem tot ce putem” , mailuri la care eu raspundeam imediat cum le primeam, punand o gramada de intrebari si fiind speriata si disperata, iar ei pana ziua urmatoare nu-mi raspundeau inapoi. Trecuse prima saptamana si in a doua, tipa de la CHI mi-a zis sa ne intalnim, am facut asta, mi-a zis ca incearca sa vorbeasca cu un alt angajator sa-mi gaseasca un job. A doua zi, mi-a zis ca nu a reusit, si „Stii, mai sunt doar 3 zile pana sambata, eu zic ca cea mai buna optiune e sa ramai la Olive Garden ”. Si asta a fost. Am pierdut primele doua saptamani in America stand degeaba in casa, uitandu-ma pe laptop sau pe telefon toata ziua, si asteptand sa se faca seara sa vina ceilalti de la munca.

Cum e sa fi chelner

A venit ziua de sambata, m-au sunat cei de la Olive, mi-au zis ca Matt abia s-a intors din concediu si sa vin duminica, m-am dus duminica si tot ce a facut cu noi a fost sa ne prezinte putin restaurantul, regulile, si sa completam o foaie neimportanta. Am uitat sa va zic ca eu stiam din Romania ca o sa lucrez ca server, adica chelner, la acel restaurant. In duminica aceea m-am mai intalnit cu inca 4 romani care erau trimisi tot de agentia mea, de fix aceeasi fata , tot pe pozitia de server. Ei au fost mai norocosi pentru ca au avut de asteptat doar vreo 3 zile, nu doua saptamani ca mine. Am avut noroc cu ei pentru ca ne intelegeam foarte bine si faceau serviciul sa treaca mai usor si mai repede. Era placut sa te mai plangi in limba ta de cate un client enervant.

In ziua aia trebuia sa mergem sa ne cumparam uniforme, camasa si pantaloni negri si pantofi care sa nu alunece, care m-au costat vreo 70 de dolari in total. A doua zi incepeam trainingul. Trainingul ni l-a facut un alt chelner mai vechi, a durat 5 zile, adica inca o saptamana de bani pierduta. In timpul trainingului am fost invatati o multime de notiuni despre restaurant, cu alte cuvinte mult prea multa teorie si prea putin practica; ne-au dat sa gustam din mancaruri sa vedem ce putem recomanda clientilor, am facut o multime de chestionare, iar eu din dorinta de a fi cat mai buna, incarcam sa bag la cap tot ce mi se spune, mai citeam meniul acasa ca sa il invat repede, efectiv eram ca un elev care isi facea temele in speranta ca ia nota 10, dar ce sa vezi, la munca nu functioneaza asa. Degeaba esti inteligent si dedicat pe o pozitie de genul, la care mai mult iti trebuie rapiditate si forta si mult mult noroc. Degeaba erai tu dragut si zambitor daca clientii erau rai cu tine fara motiv. In ultima zi de training am avut de servit o masa, a fost ok , si apoi ziua urmatoare am inceput munca pe bune. Mai intai o sa va spun ce faceam eu mai exact si apoi, cu cat eram platita si cum functiona salariul meu.

Asadar, ca si chelner incepator aveam doua mese, la inceput ambele mici, de doua sau maxim 4 persoane. Desi erau putine mese, era extraordinar de multa munca de facut. Restaurantul meu avea o politica in care daca un om comanda ceva de mancare fel principal, primeste gratis si nelimitat, cata supa sau salata vrea, si de asemenea si bauturile soft drinks sunt nelimitate. Si cum stereotipul ca americanii sunt grasi si ca mananca mult se adeverise, nu va puteti imagina cat alergam sa fac refill la zecile de supe si salate si la paharele imense de cola sau sweet tea cu gheata. Salata o preparam noi chelnerii, supa noi o puneam in farfurie, bauturile precum sucuri, apa, cafea noi le puneam si le aduceam la masa. De la bar luam numai bauturi fancy, sau cu alcool, si de la bucatarie numai entrée-uri, precum paste, lasagna, fripturi, etc. Caram toate astea pe o tava de lemn care avea in jur de un metru lungime si pe care trebuia sa o ti sprijinita de un umar, si in cealalta mana caram un fel de suport de lemn care se desfacea in forma de X si pe care puneai tava cand ajungeai la masa, pentru ca, la ei, tava nu se pune pe masa si nici nu se aduc in mana farfuriile. De asemenea era greu sa bati in calculator toate ofertele si chestiile gratis de care beneficiau clientii si mie mi-a luat vreo saptamana pana sa ma obisnuiesc cu calculatorul. In cele 6-7 ore cam cat dura tura mea nu stateam un minut locului, alergam incontinuu, nu apucam sa mananc nimic si daca aveam nevoie la baie trebuia sa o fac numai in intervalul in care clientii isi primisera felul principal si deja mancau pentru ca asta imi dadea vreo 5 minute de pauza de la alergat. Puteai sa te misti si incet, dar era in defavoarea ta pentru ca pierdeai mult timp si timpul insemna bani. Ni s-a si spus la training ca atunci cand primesti o masa este ideal sa faci totul rapid si sa stii cand sa aduci mancarea, bauturile, nota, pentru ca vrei ca oamenii sa fie in-n-out as fast as possible. Erau foarte multe dedesubturi si se vedea ca noi faceam munca de jos a restaurantului, chiar daca trebuia sa fim si imaginea lui in acelasi timp. De exemplu managerii nu tineau nicioata cu noi, ci doar cu clientul, trebuia sa fii foarte pupincurist cu clientii desi ei nu se purtau frumos cu tine si te tratau cu foarte multa superioritate, ca si cum tu nu stii nimic, nu aveai voie sa lasi clientii fara meniuri la masa mai mult de 20 de secunde de cum au ajuns in restaurant sau sa-i faci sa astepte mai mult de un minut doua pana le iei comanda,pentru ce deja puteai sa-ti iei adio de la bacsis, si multe alte lucruri pentru care mi-ar trebui mult mai mult timp sa povestesc. Am avut parte si de clienti draguti, care mi-au lasat bacsis mult, si de clienti care m-au tratat ingrozitor. In primele saptamani ma dureau umerii, incheieturile si picioarele incontinuu, de la toata greutatea pe care o caram ,si probabil si spatele meu s-a strambat un pic de la tava cu greutate mare pe care o caram pe umar.

Acum, despre salariu, cand am plecat din Romania mi s-a spus ca eu voi fi platita cu 2,13 dolari pe ora+ bacsisuri. Cel mai mic salariu de la W&T este cel de chelner pentru ca ai bacsisurile care compenseaza un salariu de 10 dolari pe ora, ba chiar mai mult, chelnerul este cea mai cautata meserie pentru ca aparent faci cei mai multi bani. Ce nu mi s-a zis in Romania si m-a deranjat foarte tare a fost ca, de fapt, salariul meu (pe care il primeam saptamanal) era de 0.00 dolari. De ce? Pentru ca, „e ceva normal in America, tot salariul ti se duce pe taxe” mi s-a spus. Si eu ramaneam doar cu bacsisurile, care uneori erau mari, uneori mici, si la care chiar nu mi-ar fi stricat cei 2,13 dolari pe ora. Dar asta era. Eu am fost socata in prima saptamana cand am vazut ca paycheck-ul meu era 0 $, tin minte ca mi-au dat lacrimile si m-am dus la baie sa plang. Eram atat de dezamagita de ideea ca muncesc pe gratis, si mi-era atat de frica ca nu voi face bani din bacsisuri, si chiar nu am facut.

Am continuat sa muncesc acolo vreo luna si ceva, adica toata luna iulie si inca una-doua saptamani din august, timp in care nu pot sa zic ca nu faceam bani, dar nu faceam destui bani incat sa pun si deoparte. Toti banii mei se duceau pe chirie, mancare, abonament la telefon, o bicicleta, si intre timp m-am si imbolnavit si a trebuit sa-mi cumpar medicamente pentru ca le terminasem pe cele aduse cu mine din tara. Intr-o zi chiar am incercat sa ma duc la un medic, pentru ca acolo nu era niciun spital in zona, am mers cu bicicletele la un cabinet din apropiere, care evident ca nu m-a primit, eu care nu stiam cum functioneaza am dedus ca au un numar de pacienti pe care ii accepta si chiar daca sunt urgente sau ceva important, nu primesc pe nimeni. Asa ca aveti grija daca va imbolnaviti cat sunteti in America, asteptati-va sa va tratati singuri cu medicamente din tara sau de la farmacie, sau daca mergeti la un spital, sa platiti o gramada de bani.

Desi stiu ca pare ca am avut numai probleme, faceam si lucruri placute pentru ca ne doream sa ne mai simtim si noi oameni din cand in cand; mai mergeam la plaja, am fost la un film, am fost la un loc de joaca cu trambuline, de ziua mea am vizitat un alt oras superb, Charleston. Si daca vedeti pozele din locurile astea pare ca tot ce faceam acolo era sa ma distrez, cum credeau si prietenii mei din tara, dar nu a fost deloc asa.

Din rau in mai rau

In timpul in care se derula povestea mea, si iubitul meu avea problemele lui. El lucra ca ajutor de bucatar in bucataria celui mai mare si mai aglomerat restaurant din Myrtle Beach, de tipul all you can eat for 20$. Lucra in bucatarie si era cel mai putin platit dintre toti, avea ture lungi si foarte obositoare, statea cu picioarele in apa pentru ca spalau pe jos cu un furtun si el nu avea cizme de cauciuc, si venea mereu ars si taiat pe maini de la ulei incins sau cutite. Facea totul mecanic, nu prea avea cu cine vorbi, mai statea si in caldura, ii era si lui foarte greu. Asa ca intr-o zi i-a ajuns si a zis ca vrea sa-si caute alt job. Si-a dat demisia si a umblat din usa in usa la sfarsitul lui iulie cand nimeni nu mai angajeaza pentru o luna de vara, cat mai tinea sezonul. Intr-o zi a vazut pe un grup de Facebook pentru J1 un anunt cu un tip din Boston care cauta de lucru la compania lui de printat postere si care ne-a atras pentru ca aveam cazare asigurata intr-un apartament de-al tipului, plata nu era mare, dar macar era Boston. Eram deja atat de scarbiti de Myrtle Beach incat am fi dat orice sa schimbam locul. Am dat un interviu si tipul parea foarte ok, ne-a acceptat pe amandoi, mi-am dat si eu demisia. Greseala noastra a fost ca noi, fiind oameni cinstiti, am anuntat sponsorii de viza, pe care de obicei studentii ii mint sau nu le spun unde lucreaza, pentru a scapa de restictiile lor. Foarte multa lume in America muncea la negru, ilegal, iar sponsorii acelor studenti nu banuiau nimic pentru ca nu vine nimeni la usa ta sa intrebe de tine pentru ca nu era in interesul lor sa trimita forta de munca tanara din America inapoi in tarile lor. Insa daca faci ce am facut noi, e posibil sa nu-ti aprobe job-ul pe care tu il vrei si astfel trebuie sa-ti gasesti altceva in decurs de 14 zile, daca nu, esti deportat. Am demisionat amandoi, cum spuneam, ne-am luat bilete de avion, si am asteptat raspunsul sponsorilor, care a venit cu o zi inainte sa plecam in Boston si care, pentru mine a fost pozitiv, dar pentru iubitul meu , nu, pe motiv ca nu avea voie sa lucreze intr-o companie cu un depozit. Lucru absurd, deoarece nu ar fi lucrat in depozit, si daca e s-o luam asa, orice restaurant are un depozit in care isi tine produsele, cum si ale noastre aveau. Asta era, sponsorii lui aveau nevoie sa primeasca alt job de la el, a trebuit sa anulam planurile, nu puteam pleca asa, si ne-am trezit amandoi in mijlocul lui august fara job si cu banii pe biletele de avion pierduti.

Aia cred ca a fost cea mai grea zi pentru noi - 11 august; ne-am sunat parintii, le-am cerut si lor sfatul, eram disperati. Nimeni nu angaja, nu aveam nici macar destui bani sa ne platim un alt bilet de avion pentru Romania, eram in voia sortii, pe alt continent.

Cu bune si cu rele Am cautat cateva zile disperati joburi si ca prin minune ne-a contactat o tipa de la o cafenea care avea nevoie de o barista si un vanzator de inghetata. Era ideal pentru ca lucram si impreuna si erau joburi usoare si frumoase. Singura problema era ca nu prea faceam bani dar ne ajungeau sa traim, plus ca ne mai ramasesera cateva sute de la vechile joburi.

Am lucrat aici o luna pana la jumatea lui septembrie si sincer nu au fost multe chestii deranjante, decat ca uneori inchideam la 1-2 noaptea si era obositor, si sefii erau cam stricti. Credeam ca aici va fi mai ok, dar era imposibil sa mearga totul asa bine.

Vorbisem cu tipa asta de la cafenea ca vom munci o luna, pana la jumatea lui septembrie, pentru ca dupa ne planuisem noi sa calatorim doua saptamani de ultimii bani si sa ne intoarcem in tara pe 28 septembrie, cand aveam biletul de avion.

Noi nu aveam niciun plan de calatorie facut pentru ca oricum nu prea aveam bani sa vizitam Marele Canion, LA, sau Arizona, cum visam eu inainte sa plec din Romania. Si in prima saptamana din septembrie, vecinii nostri, si ei un apartament de J1 , ne-au zis ca ei pleaca impreuna cu managerul lor de la un restaurant intr-o croaziera in Bahamas si ca managerul merge de peste 20 de ani cu aceasta companie si are nu stiu ce reducere. Croaziera costa 300 si ceva de dolari si aveai incluse toate mesele, pe un vas din acela de vis cu piscine, teatru, casino, baruri, night club-uri , si o multime de atractii la care noi doar visam. N-am mai fost niciodata intr-o croaziera nici unul din noi asa ca ne doream foarte mult, si pretul era foarte mic pentru 5 nopti de cazare si toate mesele si bauturile incluse. Am zis da si a trebuit sa-i spunem sefei ca plecam cu 5 zile mai devreme de la munca, croaziera incepand pe 10 si noi trebuind sa stam pana pe 14 la munca. Asa ca sefa nu a vrut sa ne dea toti banii pe care ii muncisem si pentru care facusem ore suplimentare. Ne-a lasat un plic cu jumate din banii pe care ii castigasem si ne-a zis ca asta e pentru ca plecam mai devreme, desi calendaristic vorbind, noi muncisem fix 4 saptamani adica o luna la ea,deci nici cu asta nu avea dreptate. Un alt motiv pentru care plecam era pentru ca in orasul nostru se anuntase un uragan care lovea mare parte din coasta estica. Am aflat ca ar fi un uragan de gradul 4, care, ca sa va faceti o idee, e atat de puternic ca smulge case din pamant, toata lumea era foarte speriata, si pleca fie in adaposturi, fie in alte orase. Sincer am avut cateva momente in care credeam cu tarie ca noi o sa murim acolo, si ca asta era fix cireasa de pe tort, apogeul verii noastre. Colegele noastre de camera plecasera si ele, totul se inchidea, si pe noi ne-a asigurat managerul cu care am fost in croaziera ca din moment ce n-au anulat-o, insemna ca vom fi in siguranta pe mare. Eram pusi in situatia de a alege sa ne confruntam cu un uragan pe uscat sau pe mare si eram foarte speriati. Am ales croaziera, bazandu-ne pe managerul care avea experienta si intr-adevar a fost soare tot timpul, uraganul ne-a ocolit, si am avut mare noroc.

Ne-am simtit incredibil, a fost una din cele mai frumoase si interesante experiente pe care le-am avut amandoi, si Bahamas este o locatie de vis.

Cand ne-am intors trebuia sa mai stam 3 zile in Myrtle Beach, pe uragan , si apoi aveam bilete de avion spre New York, care era destinatia noastra finala si locul din care aveam zborul spre Romania.

Cand am intrat in oras drumurile erau inchise, inundate, si ploua. Totul era inchis, chiar si benzinariile, nu era nimeni pe strada, dar nici nu era atat de grav cum credeam. Se pare ca uraganul nu a fost atat de violent - in zona noastra au fost doar ploi puternice, dar nimic nu era scos din pamant sau daramat. Am ajuns acasa si in urmatorele zile s-a inseninat si au inceput sa se redeschida magazinele. Am fost la sefa noastra sa ne luam restul de bani pe care nu a vrut sa ni-i dea spunandu-i ca e ilegal sa nu ne primim banii si puteam chiar sa o dam in judecata pentru asta. (Asta ne-au spus sponsorii nostri de viza, si este adevarat, deci daca aveti vreodata probleme de genul, este dreptul vostru sa va primiti toti banii). Ca sa-si bata joc de noi pana la final,ne-a lasat doua plicuri cu restul de bani in hartii de cate 1 dolar , si si-a mai oprit cate 5$ de la fiecare si ne-a scris si un biletel amenintator.

Ponturi despre America

Tot ce vreau sa sfatuiesc studentii dornici sa plece, este sa isi aleaga foarte bine locatia pentru ca are un rol esential in castigul pe care il vor face in vara respectiva, eventual sa vorbeasca cu oameni care au mai fost acolo, sau la aceleasi job-uri, sa se intereseze bine de cazare si sa-si dramuiasca bine banii cu care pleaca si pe care ii vor face acolo. Noi nu ne-am interesat de Myrtle Beach, ne-a fost bagata pe gat aceasta locatie, care parea de vis - la ocean, plina de atractii turistice, insa ca student care se duce sa munceasca acolo, nu a fost asa. Fiind un loc atat de turistic era plin de studenti ca noi care acaparau toate joburile; in consecinta, daca pateai cum am patit noi sa ramanem fara job, cu greu iti mai gaseai. Cat despre atractii, daca nu ai bani si timp nu te poti bucura de ele, pentru ca daca muncesti pana la epuizare pentru cateva sute de dolari pe saptamana, nu ti vine sa arunci 50$ pe o intrare la un muzeu sau un parc de distractii. Legumele si fructele sunt scumpe in America si asta ne impiedica sa mancam sanatos, traind numai cu semi-preparate congelate sau chestii de mic dejun, si tanjind dupa o ciorba romaneasca toata vara. Painea, la fel, se gasea numai toast cu mult zahar in ea, pentru ca cea normala care la noi e un leu, la ei era 5-6$.

Pe langa cheltuielile obisnuite mi-am cumparat, ca orice turist, tot felul de chestii de firma, care la ei sunt mult mai ieftine. Desi nu am facut multi bani, din cand in cand imi permiteam cate ceva care sa ma bucure. Poti gasi si cu 30 de dolari o pereche de Nike-uri si cu 6$ o crema de la Victoria’s Secret.

Sfarsitul

Am plecat din Myrtle Beach fara niciun regret, tristete sau dorinta de a privi inapoi, eram amandoi dezgustati complet de tot ce am trait acolo, de oamenii pe care i-am intalnit si de felul in care am fost tratati o vara intreaga. Am mers in New York, l-am vizitat, ne-a placut foarte mult, si ne-am intors in tara fericiti ca ne revedem parintii si prietenii, si dezamagiti complet de mirajul american in care pica atat de multi studenti - inteligenti, muncitori, puternici, care chiar ar putea fi apreciati pentru alte calitati si in alte domenii, nu doar fortati la munca de jos pentru niste oameni insetati sa faca bani pe urma lor.

Un ultim lucru de stiut este faptul ca tu trebuie sa-ti pastrezi ultimul paycheck de la job pentru a-l aduce in tara ca sa-ti recuperezi taxele pe care le-ai platit acolo si ai dreptul sa ti le primesti inapoi, tu nefiind cetatean american. Taxele variaza de la persoana la persoana, de la job la job si agentia isi ia si ea o parte din bani pentru ca „te-a ajutat in acest proces”. Daca nu ai ultimul paycheck, ca in cazul meu (care il primeam pe o aplicatie, online), trebuie sa astepti pana in iarna sa primesti la usa o scrisoare cu un document W-2 care este un inlocuitor al paycheck-ului si care ar trebui sa-ti recupereze taxele. Dar, pentru ca agentia mea a fost la fel de dedicata cum ma asteptam, am primit intr-o zi un email de la ei in care scria, citez „Am analizat toate situatiile posibile si la moment nu va mai putem asista in demersurile de a va recupera taxele.”. Motivul fiind „Am decis sa nu ne mai implicam deoarece sunt prea multe situatii neplacute si imprevizibile cu noua legislatie.”. Eu sincer cand am citit asta nu mi-a venit sa cred, am ras, pentru ca eu oricum nu ma asteptam sa primesc nimic inapoi la cat de incet se misca lucrurile la noi, mai ales la ce impresie imi facuse CAEP. Prietenul meu si-a recuperat 150-200 de dolari si asta doar de la primul job.

Imi doresc din suflet ca studentii care pleaca in America prin Work&Travel si apuce sa citeasca articolul meu, sa aiba o experienta minunata, sa vina cu multi bani si sa viziteze toata America. De cand am ajuns in tara mi-am propus sa scriu despre ce am trait acolo, atat din dorinta de a ma descarca, cat si din dorinta de a spune oamenilor ceea ce mi-as fi dorit eu sa aud inainte sa plec.